Legendele orientează craiovenii în Cetatea Băniei

Când e rost de întâlniri în puncte cheie din oraş, cei mai mulţi se grăbesc să pomenească de „Crucea de piatră“, Borcanul cu miere, „La căţaua leşinată“, nicidecum să dea o stradă ca reper.

Eşti considerat „de-al casei“ în Bănie dacă dovedeşti că stai bine la capitolul orientare prin puncte legendare. Mai toată lumea le ştie, însă puţini sunt cei care şi pot sune povestea din stapele lor, de multe ori una care s-a scris în secolul trecut, iar aici vârstnicii se arată cunoscători. Numele lor s-a transmis prin viu grai de la o generaţie la alta.

Constantin Avram, un craiovean în vârstă de 82 de ani, pică de gânduri până să spună care-i treaba cu acea cruce de piatră din colţul pieţii din cartierul Valea Roşie şi mărturiseşte că o ştie acolo de-o viaţă, iar când îl întreabă cineva de zonă o identifică rapid cu bătrânul obiect.

Pentru Dumitru Munteanu e limpede ca bună ziua că povestea acesteia e una şi aceeaşi ca în cazul celorlalte existente în ţară. „Pai cum nu ştiţi, mă miră, că nu credea să nu fie cineva care să nu fi aflat că ăsta era locul unde se adunau prostituatele. E de când lumea şi e în fiecare oraş. Nu ştiu de ce nu au demolat-o până acum“, a povestit bărbatul.

O variantă asemănătoare are şi Nicolae Bărbulescu: „Era punctul de întâlnire al fetelor frumoase şi bune. E de vreo 50 de ani curcea asta de piatră aici“. Nea Bebe, după cum se recomandă, le respinge categoric şi se arată indignat de asemenea asocieri. Din ce a aflat, este strânsă legătură între „Crucea de piatră şi pandurul Popa Şapcă, şi aminteşte de anul revoluţionar 1848, când haiducul şi ai lui au venit de la Islaz şi au înoptat aici, în câmp, căci asta era atunci, iar ce numesc unii acum o bucată de beton oarecare este de fapt un monument ridicat în memoria lui“. Merge mai departe şi completează cu o lămurire: „A fost şi zonă periculoasă asta, plină de bătăuşi, unul era Şorici, că nu puteai intra de frica lor“.

Relatarea nu îşi găseşte corespondent în istorioara ce îi este familiară Constanţei Gongea, craioveancă din Valea Roşie. „Din câte am auzit eu, aici au fost bătălii cu turcii şi erau morţi cu duiumul pe valea asta şi şiroia sângele, că de aceea ar fi fost botazată Valea Roşie. Iar crucea e piatră hotarului ăl vechi al Craiovei“, a povestit bătrâna.

„Terenul duelurilor“

Curiozitatea unor cercetători a mai făcut ca asemenea legende să fie şi consemnate negru pe alb. „ Aceste repere îi ajută să comunice într-un limbaj uzual, foarte uşor de reţinut. Au fost transmise  oral, au intrat într-un circuit lingvistic, ca şi repere spaţiale“, precizează Carmen Banţa, cadru didactic la Universitatea din Craiova. Câteva file din cartea pe care a publicat-o în 2003, „Identitatea locurilor de la legendă la toponim“, consemnează vestitele „toponime urbane neimpuse administrativ“, cărora le-a aflat istoria stând de vorbă cu oamenii.

Legenda „La Crucea de piatră“, prezentată în lucrare, vorbeşte despre locul din Craiova unde se disputau duelurile şi în care se ridica o cruce pentru cei care mureau. La fel de cunoscută în oraş este zona „Borcanul cu miere“, astăzi o intersecţie în cartierul Rovine. Potrivit lui Carmen Banţa, oreclă apărută la începutul anilor ’90, când o dispeceră de la o firmă de taxi ar fi întrebat, făcând referire la numărul mare de maşini adunate acolo, „ce vă strângeţi toţi acolo, ca muştele la borcanul cu miere?“. profesorul Ştefan Bălănescu îşi aminţeşte însă că acolo chiar exista un apicultor căutat de locuitori din toate colţurile oraşului pentru că făcea o miere foarte de bună.

Când vrei să ajunţi pe cineva să ajungă din cernele spre Breasta îi zici musai de „Cuibul cu barză“, care chiar există şi este considerat punct în care se dirijează coerent circulaţia. Craiova se termină după ştiinţa unora la casa cu cocoş în vârf.

Bine de ştiut

În zona gării, „La trenul pierdut“,  încă mai auzi povestea cârciumii unde se bea până se uita de drum, obicei care-l boteza de individul cu pricina „pierde tren şi-ncurcă lume“. Mai e apoi şi „Calu’ mort“, de pe strada Caracal, cu legende diferite, una identificată de profesoara Banţa, ce face trimitere la momentul începerii săpăturilor pentru construirea fabricii „7 Noeimbrie“, în timpul cărora s-au descoperit foarte multe schelete de cai, îngropate  pe când exista o crescătorie de cabaline, şi o alta ca zice că localnici din comuna Leu i-ar tăiat gâtul unui cal ca să îi ia clopotul.

Ş-apoi mai e „La mielu’ blând“, în zona „Agriculturii“, unde era odată o cârciumioară în care băutura îi înmuia şi pe cei mai aprigi dintre bărbaţi.  Profesorul Bălănescu atrage atenţia că unde e sediul Inspectoratului Şcolar  era punctul de întâlnire „Izvorul Rece“, „cârciuma unde a fost Constantin Brâncuşi băiat de prăvălie şi unde a cioplit vioara cu briceagul“.  El se numără încă printre cei se orientează pe strada cu Spitalul Filantropia după „Biserica Belivacă“, ridicată de boierul care i-a dat şi numele, rămas în povestiri ca cel care a jupuit o vacă   de vie, cum a făcut şi Pascu belemet, dar cu un ied.

„Eu spun «La Pascu Belemet» la zona din spatele Teatrului Naţional, unde-şi parca trăsurile. Ţinea Craiova cu ele, aşa multe avea. Şi mai am obiceiul de a spune că merg «La găzărie» când mă o iau pe lângă stadion, dar se mai confundă cu zona din Bariera Vâlcii, botezată la fel. Acolo s-a mai păstrat şi «La căţaua leşinată», porecla unei foste cârciumi unde poposeau ţăranii care aduceau poşircă în oraş (oţet de mere) şi aveau mereu legat câte un câine sub căruţă, leşinat de atâta drum“, mai povesteşte Bălănescu.

Mai uşor de reţinut decât numele unei străzi

Cei care au studiat fenomenul perpetuării acestor legende susţin că oamenilor le este mai lesne să memoreze o denumire generică, pe care o ştiu cunoscută de mai toată lumea , şi mai au şi orgoliul cunoscătorului în detaliu al spaţiului în care trăieşte, pe care şi l-a însuşit cu toate particularităţile lui. Nu se încăpăţânează să le perpetueze, ci pur şi simpu le-au învăţat şi le-au transmis mai departe.

„E mai greu de reţinut strada X ce se intersectează cu bulevardul Y  decât un toponim referenţial, recunoscut tacit, de-a lungul timpului,  de toate vârstele şi categoriile sociale. Sunt un reper staţial ajutător îndeosebi pentru taximetrişti şi clienţii acestora.  În general,  toponimele respective (neimpuse administrativ!) acoperă aria de răspândire a mai multor străzi mici“, explică autoarea volumului „Identitatea locurilor de la legendă la toponim“. Este convinsă că dau identitate locală şi conturează istorii orale de care avem nevoie pentru identitatea spaţiului. 

sursa: www.adevarul.ro